Folosirea simbolică a pietrelor este la fel de veche ca scrisul. Egiptenii măcinau lapis lazuli pentru pleoapele lui Tutankhamon, romanii purtau chihlimbar împotriva deochiului, iar în Evul Mediu lapidariile — tratate care înșirau virtuțile și pericolele fiecărei pietre — circulau în bibliotecile mănăstirești alături de ierbare. Naturalis Historia a lui Pliniu dedică o carte întreagă pietrelor prețioase și însușirilor atribuite lor.
Această enciclopedie adună pietrele în șase familii — iubire, protecție, energie, vindecare, spiritualitate, claritate — pentru că așa le grupează litoterapia modernă. Pentru fiecare găsești chakra și elementul asociat, pietrele pe care tradiția le consideră compatibile, cele pe care e mai bine să nu le alături și modul de purificare recomandat: unele se dizolvă în sare, altele se decolorează la soare, și merită să știi asta dinainte.
Ceea ce citești aici este tradiție simbolică, nu medicină: nicio piatră nu vindecă o boală și nimic din toate acestea nu înlocuiește un medic. Rămâne totuși un fapt interesant — să ții în mână un obiect mic, rece și greu în timp ce te gândești la o problemă chiar te ajută să te concentrezi. Cristalul nu face treaba în locul tău: îți dă ceva pe care să-ți sprijini atenția.