Ideea că numerele au un caracter este pitagoreică: în școala de la Crotona, în secolul al VI-lea î.Hr., unu era începutul, doi despărțirea, trei armonia care le reunește. De acolo numerologia trece prin cabală și prin Renaștere și reapare în anii nouăzeci în forma pe care o știm astăzi — secvențele repetate văzute pe ceas, pe numerele de înmatriculare, pe bonuri — odată cu cărțile lui Doreen Virtue.
Regula de bază este reducerea: se adună cifrele până rămâne una singură, așa că 1987 devine 25 și apoi 7. Fac excepție numerele maestre — 11, 22, 33 — care prin convenție nu se reduc, fiindcă sunt socotite o versiune amplificată a cifrei care le compune. Tripletele precum 111 sau 444 citesc aceeași cifră de trei ori, adică cu accent; secvențele precum 1234 sau 1212 se citesc în schimb ca mișcare, ca o direcție mai degrabă decât ca un punct fix.
Merită spus: motivul pentru care un număr pare că te urmărește are un nume, se cheamă iluzia frecvenței. Odată ce o secvență ți-a atras atenția, creierul începe să o observe pretutindeni și lasă deoparte toate dățile în care nu era acolo. Asta nu face însă exercițiul inutil — dacă un număr ți se lipește de minte, de obicei e fiindcă te gândeai deja la ceva, iar citirea sensului lui e un fel de a-i da un nume.